Loading...

Transport Sibiu Baia Mare Maramures


Sibiu Baia Mare
Sumar ruta
Plecare: Sibiu (Austria)
Sosire: Baia Mare (Romania)

Info RSCtrans: +40724724727 intre orele 8:00 si 23:00

RSCtrans efectueaza transport de persoane in peste 400 de destinatii cu autocar si microbuz  8+1 locuri. Transportul se efectueaza in cele mai bune conditii, cu masini dotate cu sisteme de confort si siguranta de ultima generatie. Deasemenea transportul de persoane are tot timpul 2 soferi profesionisti si amabili in orice moment. In pretul calatoriei este inclus: o geanta de mana si un bagaj de 40 kg precum si o masa calda gratuita in Ungaria din partea firmei.

Grupurile de persoane care calatoresc pe traseul Sibiu – Baia Mare beneficiaza de reduceri importante, copiii intre  2 si 10 ani au 20 % reducere din pretul biletului intreg, iar la 8 calatorii efectuate  cu noi, cea dea 9 este gratuita.

Transport persoane Sibiu – Baia Mare cu plecare in fiecare Luni, Marti, Joi , Vineri si Sambata.

Transport persoane Baia Mare – Sibiu cu plecare in fiecare Marti, Miercuri, Vineri , Sambata si Duminica.

Transport persoane Sibiu – Baia Mare cu plecare in fiecare Marti, Miercuri, Vineri , Sambata si Duminica.

Transport persoane Baia Mare – Sibiu cu plecare in fiecare Luni, Marti, Joi , Vineri si Sambata.

Informatii si rezervari:
Oras: Sibiu
mobil/fix:  +40724724727
email: office@rsctrans.ro

Destinatii populare din Romania :

Brasov-543x360

Brasov

Historic Saxon city known for the baroque architecture of Council Square & the Gothic Black Church.

Sibiu-543x360

Sibiu

Romanian city in Transylvania, known for its Council Tower, Brukenthal Palace & Passage of Steps.

Cluj-Napoca (1)

Cluj-Napoca

Unofficial capital of Transylvania with Hungarian & Saxon-era landmarks like St. Michael’s Church.

Timisoara-543x360

Timisoara

Romanian city, with Memorial Museum of the 1989 Revolution & Metropolitan Cathedral.

Informatii utile despre Baia Mare

Baia Mare a apărut pe harta așezărilor urbane ca urmare a activității de exploatare a minereurilor neferoase, primele informații certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul XIV, chiar dacă începuturile medievale ale activităților de acest gen sunt mult mai timpurii, cel puțin din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Memoria comunitară consemnează ca primă carte de identitate a orașului, documentul din 29 mai 1329, prin care regele Carol Robert dăruia comitelui Corrardus, jude al orașelor Baia Mare și Baia Sprie, pădurea aflată între cele două așezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Baia Mare apare aici sub denumirea civitas Rivuli Dominarum, judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius . Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conținutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.

Prima diplomă privilegială a orașului, pe care o putem studia și astăzi, datează din 20 septembrie 1347 și a fost acordată de regele Ludovic I , la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru și notarului Ulrich, jurați din Baia Mare și Săsar , având în vedere faptul că privilegiul anterior al orașului a ars într-un incendiu. Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele orașului și se acordă locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-și alege judele, jurații și parohul, dreptul de a judeca în interiorul orașului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca și cele mici”, asigurarea libertăților individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei dușmanilor”. O categorie distinctă de prevederi vizează organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele orașului și cu jurații, activitatea desfășurată în mine și să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit. Deasemenea, judele și jurații alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele și lucrările de mină și să se îngrijească de venitul urburei” cuvenite regelui.

Toate acestea denotă faptul că, la mijlocul secolului XIV, Baia Mare era un oraș structurat și bine organizat, cu libertăți specifice unui oraș liber regal care beneficia de o autonomie ridicată în raport cu instituția comitatului de la Satu Mare. Această situație s-a menținut pe parcursul secolelor, până în anul 1876. Documentele relevă și diversele denumiri ale orașului Baia Mare în cursul devenirii sale: civitas, castrum sau castellum Rivuli Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibánya, Nagybánya sau Frauenbach, Neustadt, Welka-Bánya. În anul 1411 este atestată existența Monetăriei la Baia Mare, ale cărei începuturi sunt mai timpurii, probabil chiar din prima jumătate a secolului XIV. Aceasta s-a impus ca principala monetărie din Transilvania și Ungaria, în 1463 realizând un venit net de 20.000 florini anual, comparativ cu cele din Buda sau Sibiu . Mijlocul secolului XV înseamnă întrarea orașului în posesia și sfera de influență a puternicei familii a Huniazilor, fapt benefic pentru dezvoltarea sa economică și edilitară. Reînnoirea și lărgirea vechilor privilegii, sprijinirea mineritului și a monetăriei, prin deschiderea de noi galerii și prin aducerea de specialiști străini, construcțiile spectaculoase, ajunse până în zilele noastre ca moșteniri valoroase și simboluri istorice și arhitectonice, toate acestea au contribuit la configurarea identității unui oraș prosper, validat ca unul dintre cele mai dezvoltate centre miniere din regatul Ungariei.

Astfel, la 2 ianuarie 1445, Ioan de Hunedoara, voievod al Transilvaniei , guvernator al Ungariei , la cererea judelui și juraților, dispune ca autoritățile din țară să respecte privilegiile locuitorilor orașului Baia Mare, mai ales cele privitoare la scutirea de vamă și libera trecere a celor care călătoresc în problemele mineritului și pentru procurarea de alimente. În anul 1446, Ioan de Hunedoara a vizitat orașul și a dispus construirea unui edificiu pentru soția sa Elisabeta, cunoscut astăzi sub numele de Casa Iancu de Hunedoara, precum și a turnului – clopotniță pentru impunătoarea biserică „Sfântul Ștefan”, care era deja ridicată din anul 1376. Finalizat de către fiul său, regele Matia Corvin , acesta constituie astăzi un autentic simbol istoric și arhitectural al orașului. Turnul Sf. Ștefan sau „turnul mare” era și un loc ideal pentru observarea atentă a orașului, respectiv a împrejurimilor, iar din primele decenii ale secolului XVII, funcționalitatea și utilitatea acestuia se amplifică prin montarea primului orologiu .

Un alt element de civilizație urbană care merită amintit este faptul că, printr-o diplomă emisă la 7 mai 1472, regele Matia permite orașului să perceapă vamă pentru căruțele care intră la târgul săptămânal din oraș, cu dreptul de a folosi acest venit pentru pavarea și curățirea străzilor. În sfera economică, regele a fost preocupat de organizarea activităților miniere și sporirea producției de metale prețioase, întărind la 12 mai 1458 privilegiile anterioare ale orașului. În plan juridic, un privilegiu important l-a constituit acordarea puterii de judecată deplină orașului, prin exercitarea dreptului de a pedepsi cu moartea – „ius gladii”, la 25 iunie 1484. Între alte privilegii, important prin conținut este și cel din 9 noiembrie 1469 prin care regele Matia Corvin acorda orașului, la cererea judelui, dreptul de a se înconjura cu zid împotriva repetatelor atacuri din afară, venite din partea românilor din Moldova . Vechiul sistem de apărare, format din valuri de pământ și palănci a fost înlocuit cu o centură de zid construit de către localnici, din piatră și cărămidă, întrerupte din loc în loc de turnuri puternice.

Din sistemul de fortificații ale orașului, astăzi poate fi văzut și vizitat Turnul Măcelarilor, ridicat în jurul anului 1500, cunoscut și sub numele de Bastionul de Muniții, deoarece în încăperea boltită aflată la primul nivel s-a depozitat, într-o anumită perioadă, muniția necesară pentru apărare. Accesul în interiorul orașului se realiza prin mai multe porți de intrare, cele mai importante fiind: Poarta Maghiară , construită după anul 1500, în zona Pieței Izvoarelor de azi, respectiv Poarta Podului , localizată la capătul străzii Podul Viilor. Acestora li se adăugau o poartă situată în est, pe actuala stradă Vasile Lucaciu, și una înspre vest, în zona actualului Colegiu Național „Gheorghe Șincai”. Hotarele orașului se întindeau, conform diplomei de la 1347, confirmată inclusiv de regele Matia la 1476, dincolo de sistemul de apărare amintit, cuprinzând domeniul orașului. Pe lângă minerit, ca activitate determinantă, la Baia Mare este atestată documentar, pentru secolele XIV-XVIII, existența unui număr însemnat de meșteșugari, independenți sau organizați în bresle: aurari, argintari, măcelari, dogari, croitori, brutari, blănari, cizmari etc. Organizarea în bresle s-a păstrat până în a doua jumătate a secolului XIX, în anul 1872 constituindu-se asociații „industriale”. Piața orașului servea de târg și piață, aici desfășurându-se și târgul anual, Baia Mare având dreptul, prin diploma din anul 1437, de a organiza „un iarmaroc și târg de an” care să înceapă în duminica dinainte de 16 octombrie și „să țină fără contenire cincisprezece zile”.

După formarea Principatului autonom al Transilvaniei orașul Baia Mare, minele și monetăria au ajuns în proprietatea principilor ardeleni, care au introdus metoda arendării minelor, atât unor particulari, precum familiile Herberstein sau Lisibona, dar și orașului, rezultatele fiind mai degrabă negative. În plan educațional, secolul XVI a adus, pe fondul izbânzii Reformei, înființarea primei școli medii superioare, Schola Rivulina , a cărei istorie este legată de destinul confesiunii protestante din oraș. Intrarea zonei Baia Mare sub jurisdicție austriacă a determinat modificări în plan administrativ, Diploma Leopoldină din anul 1691 consfințind trecerea orașului în „Partium” și în adminstrarea regilor Ungariei. Noul regim s-a instaurat cu dificultate, cauze multiple favorizând instabilitatea socială, pe fondul crizei politice și economice. În contextul răscoalei antihabsburgice condusă de principele Francisc Rákóczi al II-lea , Baia Mare a devenit teatrul de desfășurare al unor operațiuni militare, în cursul cărora haiducul Grigore Pintea , devenit comandant în oastea lui Rákóczi și-a găsit sfârșitul în zona Porții de Sud, fapt consemnat în protocolul de ședință al magistratului în 14 august 1703.

Mijlocul secolului al XVIII-lea aduce mutații semnificative în ceea ce privește organizarea sistemului minier, prin înființarea la Baia Mare a Inspectoratului superior minier , subordonat direct erariului regal. Noua instituție avea atribuții organizaționale, judiciare și financiare, pentru exercitarea cărora au fost create oficii miniere și oficii de topitorie, precum și judecătorii miniere, transformate ulterior în tribunale miniere districtuale. Jurisdicția celui de la Baia Mare se întindea asupra unui număr de 6 comitate din Ungaria și asupra Districtului Chioarului. Pentru a fi concentrate toate serviciile tehnice și administrative, între anii 1734-1739 a fost construită o clădire destinată Inspectoratului superior minier, în care a funcționat și Monetăria . Edificiul a fost considerabil mărit în anul 1782, luând forma și proporțiile pe care le păstrează și astăzi, aici fiind sediul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș.

O conscriere a impunerilor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne oferă o imagine de ansamblu asupra orașului, consemnând existența unui număr de 3.580 locuitori și a 705 case. A doua jumătate a secolului XVIII înseamnă apariția unei problematici noi care, deși cantonată inițial pe palier ecleziastic, va pune în discuție întregul sistem comunitar băimărean. În această perioadă, românii de confesiune greco-catolică încep seria demersurilor care vizau obținerea unui lot de pământ necesar construcției unei biserici proprii. Într-o ecuație complicată, în care nu au lipsit idiosincraziile „celor vechi” față de cei care amenințau să se insinueze într-o solidaritate forjată prin tradiție, actorii au fost nu doar credincioșii români și conducerea orașului, ci și forurile guvernamentale și ecleziastice superioare. Intervenția suveranei Maria Tereza a fost decisivă, aceasta dispunând în 1767 acordarea unui lot necesar construirii bisericii și școlii românilor în suburbiile orașului Baia Mare. Peste un an, conducerea urbei a pus la dispoziția uniților un teren situat în partea răsăriteană a orașului, imediat dincolo de zidul de apărare, mai exact între acesta și strada Baia Sprie. Terenul se învecina la est cu grădina aflată în posesia Monetăriei, la sud cu calea „Curuli”, la vest cu zidul orașului. Înălțarea bisericii românești a început în anul 1771, iar conscripția ecleziastică din 1787 a consemnat în contul greco-catolicilor din Baia Mare o biserică de zid, un paroh și 1114 suflete.

Structura demografică și confesională a orașului s-a schimbat spectaculos în a doua jumătate a secolului XVIII, societatea începând să iasă năvalnic din tiparele medievale. Din punct de vedere edilitar și celelalte confesiuni și-au edificat noi biserici. Astfel, între anii 1717-1720 s-a construit Biserica romano-catolică „Sf. Treime”, lăcaș de cult deținut de iezuiți până la desființarea ordinului, în 1773, când a devenit biserică parohială. O altă construcție impozantă este Biserica reformată de pe actuala stradă Podul Viilor, construită între anii 1792-1809 și considerată un valoros monument de stil neoclasicist.

Secolul XIX accentuează tendințele de urbanizare și modernizare, documentele relevând că, din punct de vedere demografic, populația orașului a crescut constant, de la 3.744 locuitori în 1820 la 9.089 în 1896. Din punct de vedere organizațional, locul Inspectoratului superior minier a fost luat, în a doua jumătate a secolului XIX de către Direcția minelor din Baia Mare, cu atribuții extinse care au propulsat-o ca a doua instituție de acest gen din Ungaria. Sfârșitul secolului XIX a adus noi elemente de identitate pentru Baia Mare care a început să se afirme ca un centru artistic european, întemeiat pe fundamentele unei structuri educaționale instituționalizate, respectiv Școala particulară de pictură Simon Hollósy . Centrul artistic Baia Mare funcționează neîntrerupt din anul 1896, asigurând orașului un loc și un rol bine definite pe harta artei plastice din România și din Europa. Aceleași perioade îi aparține și Asociația muzeală băimăreană, înființată la 31 august 1899 prin eforturile istoricului Gyula Schönherr și care a reușit să atragă în sprijinul ideii de înființare a muzeului orașului atât intelectualii cât și autoritățile locale, instituția muzeală deschizându-și porțile la 19 iunie 1904.

Depresiunea Baia Mare este situată în zona de contact dintre Platforma Someșeană și Carpații Orientali. La sfârșitul Pliocenului, această regiune făcea parte dintr-un bazin marin. În timpul Neogenului, în zonă a avut loc o activitate vulcanică intensă, pe fondul căreia s-a dezvoltat un lanț muntos de 50 km lungime: Văratec – Gutâi – Oaș. Rocile eruptive din aceste masive muntoase au în componență minereuri auro-argintifere și de metale neferoase: plumb, zinc, cupru, aur în stare liberă și argint.

Primele activități miniere în această zonă sunt atestate din secolele al II-lea și al III-lea d.Hr. În jurul acestor așezări miniere a apărut și s-a dezvoltat orașul Baia Mare.

La începutul mileniului II, minele din regiune erau în proprietatea regilor Ungariei, iar în Evul Mediu, principii Transilvaniei și-au exercitat controlul asupra activităților economice. În secolul al XIV-lea, în Baia Mare funcționa o monetărie. În timpul domniei lui Matei Corvin, după anul 1468, pe monedele bătute în Baia Mare, apar două ciocane de miner încrucișate, care, ulterior, vor face parte atât din sigiliul, cât și din stema orașului.

Exploatarea se făcea prin săparea unor galerii în formă de puț, iar minereul extras era zdrobit în pive, măcinat și spălat. Aurul, în schimb, se găsea atât în stare solidă, „destul de curat și pur de la natură”, cât și în componența minereurilor. Aurul „se spăla în albiile cu nisip ale pâraielor” . Operația de spălare a nisipului aurifer, în albiile râurilor din regiune, era preponderent o atribuțiune a femeilor, soțiile minerilor. Această „imagine”, surprinsă de cetățenii străini ce vizitau Baia Mare, a stat la baza atribuirii denumirii de Cetatea Râul Doamnelor.

În a doua parte a secolului al XX-lea, activitatea minieră a devenit nerentabilă, însă regimul comunist a decis subvenționarea acestui sector. După căderea regimului și în baza clauzelor de preaderare la structurile Uniunii Europene, mineritul și-a încetat activitatea, toate perimetrele miniere intrând în conservare.