Transport Neulußheim Bucuresti Bucuresti

Info RSCtrans: +40724724727 intre orele 8:00 si 23:00

RSCtrans efectueaza transport de persoane in peste 400 de destinatii cu autocar si microbuz  8+1 locuri. Transportul se efectueaza in cele mai bune conditii, cu masini dotate cu sisteme de confort si siguranta de ultima generatie. Deasemenea transportul de persoane are tot timpul 2 soferi profesionisti si amabili in orice moment. In pretul calatoriei este inclus: o geanta de mana si un bagaj de 40 kg precum si o masa calda gratuita in Ungaria din partea firmei.

Grupurile de persoane care calatoresc pe traseul Neulußheim – Bucuresti beneficiaza de reduceri importante, copiii intre  2 si 10 ani au 20 % reducere din pretul biletului intreg, iar la 8 calatorii efectuate  cu noi, cea dea 9 este gratuita.

Transport persoane Neulußheim – Bucuresti cu plecare in fiecare Luni, Marti, Joi , Vineri si Sambata.

Transport persoane Bucuresti – Neulußheim cu plecare in fiecare Marti, Miercuri, Vineri , Sambata si Duminica.

Transport persoane Neulußheim – Bucuresti cu plecare in fiecare Marti, Miercuri, Vineri , Sambata si Duminica.

Transport persoane Bucuresti – Neulußheim cu plecare in fiecare Luni, Marti, Joi , Vineri si Sambata.

Informatii si rezervari:
Oras: Neulußheim
mobil/fix:  +40724724727
email: office@rsctrans.ro

Din perioada paleolitică și cea neolitică, zona dintre râurile Dâmbovița și Colentina a fost intens locuită. Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări la Glina, Jilava, Măgurele etc. La Chitila s-a descoperit o brățără de aramă, cu capete în formă de șarpe.[1] Până în 1800 î.Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din Epoca Bronzului și până în anul 100 î.Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sunt populate de indo-europeni . Primele locuințe de după retragerea aureliană din 273 d.Hr. sunt atestate în secolele III–XIII, până în Evul Mediu.

Conform unei legende populare consemnate în 1728 de cronicarul brașovean Johann Filstich, Bucureștiul ar fi fost fondat de un cioban pe nume Bucur, care ar fi întemeiat un schit și o mică așezare pe o colină nenumită. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului al XIV-lea. Mircea își avea reședința la Curtea de Argeș, dar, pentru Mihail, fiul și asociatul său la domnie, construise o curte domnească la Târgoviște. În plus, într-o vreme când mărfurile aveau valoare nu după locul unde se produceau, ci după acela unde se vindeau, lângă Curtea de Dâmbovița se intersectau toate drumurile comerciale care legau Brașovul, dar și Moldova, de trecerea Dunării de la Giurgiu. Însuși Mircea cel Bătrân a deschis un nou drum comercial polono-lituano-muntean în 1403, odată cu privilegiul de comerț liber acordat negustorilor din Liov, toată Polonia și Lituania, care veneau cu mărfurile în Țara Românească sau treceau prin Balcani prin „Vadul Dunării” de la Giurgiu, unde domnul înălțase între 1403 și 1406 cetatea insulară Giurgiu.[2]

Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Românești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dâmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa inițială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Românești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de câmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Târgoviște. Din acel moment se și trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu , se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească și este construit Palatul Mogoșoaia , edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704 ia ființă, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888.

O construcție de la începutul secolului al XIX-lea este Hanul lui Manuc, cu galerii deschise spre curtea interioară. Un alt han, construit în anii 1830 ca un han-stradă, este Hanul cu Tei, cu prăvălii de o parte și de alta, pivnițe adânci și porți care erau încuiate seara pentru paza mărfurilor și a călătorilor. Înafară de străzile dominate de prăvălii ale negustorilor și hanuri, erau și casele de târgoveț, care reluau planul casei rurale, dar așezate cu o latură la stradă și cu intrarea în curte. Din 1834 începe oficializarea numirii străzilor, numele fiind cele care aparțineau memoriei locului sau unele noi. Mai tâziu, unele străzi au primif anumite nume care să omagieze trupele române care au câștigat independența României în Războiul de Independență . Astfel, Podul Mogoșoaiei a devenit Calea Victoriei, Strada Germană – Strada Smârdan, Podul de Pământ – Calea Plevnei, Podul Caliței/Podul Calicilor – Calea Rahovei, Calea Vergului – Calea Călărașilor. Înnoirea și schimbarea urbanistică, architecturală și culturală a Bucureștiului spre modelul occidental a fost observată și de călătorii străini. În 1828, ofițerul Fredrik Nyberg a scris „lângă o casă frumoasă clădită în stil european, se ridică o locuință asiatică”.[3]

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost o perioadă în care Bucureștiul s-a schimbat foarte mult. Acest lucru se datora și faptului că Bucureștiul devenise capitala României. La mijlocul secolului apar și primele parcuri publice, opera peisagistului german Wilhelm Mayer, fost director al grădinilor imperiale ale Austriei. Primul a fost Parcul Kiseleff, organizat de-a lungul șoselei cu același nume, drum sistematizat în 1831. A urmat în anii 1840 Parcul Cișmigiu. După 1852, când a fost inaugurată, Grădina Cișmigiu devine „locul vesel de adunare a tuturor plimbătorilor, punctul de unire a iubitorilor de viață”. Pe plan urbanistic, începe realizarea celor două axe esențiale est-vest și nord-sud. Inițiativa Primăriei București a fost realizată de Serviciul Tehnic cu contribuția arhitecților perioadei, și cu cea a urbaniștilor în secolul XX. Gândirea lor, care prelua modelul realizat de baronul Haussmann în Paris, a dus în perioada 1865-1890 la tăierea pe direcția vest-est a Bulevardelor Regina Elisabeta → Carol I → Pache Protopopescu și Ferdinand I, iar din 1890 până în 1945, pe direcția nord-sud a Bulevardelor Lascăr Catargiu → Gheorghe Magheru → I.C. Brătianu → Dimitrie Cantemir.[4]

O altă sistematizare de la sfârșitul secolului al XIX-lea este cea a Dâmboviței, al cărei curs ducea înainte la inundații periodice. Lucrările de regularizare a traseului și de adâncire a albiei, dintre anii 1880-1882, au dus la multe modificări urbanistice și arhitecturale în centrul istoric al Bucureștiului. Astfel, Bucureștiul a mai primit două artere care îl străbăteau de la vest la est, tratate ca bulevarde: Splaiul Independenței și Splaiul Unirii . La puțin timp după aceea, au fost construite Palatul de Justiție de Albert Bellu, și Institutul de Bacterilogie de Louis Blanc.[5]

Specific acestei perioade și începutului secolului XX este stilul eclectic . Arhitecți români cu studii în străinătate, în mare parte la școala pariziană, dau Bucureștiului prin construcțiile și proiectele lor un aspect întâlnit în celelalte capitale europene. Clădirea specifică perioadei e casa care are două sau trei ferestre la stradă, intrarea în grădină, și ornamente eclectice pe fațadă și stucaturi în interior. Pe lângă cei români, în București vin și arhitecți străini, în mare parte francezi și austrieci.[6]

Fiind capitala Regatului României, sunt construite sedii pentru noile instituții. Debutul a fost construirea Palatului Băncii Naționale , ridicat după proiectul în stil eclectic al arhitecților francezi Joseph Cassien-Bernard⁠ și Paul Louis Albert Galeron pe Strada Lipscani, pe locul marelui Han Șerban Vodă. Alte sedii sau instituții importante construite la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX includ Ateneul Român de Paul Louis Albert Galeron, Palatul CEC de Paul Gottereau, Biblioteca Centrală Universitară de Paul Gottereau, Cercul Militar de Dimitrie Maimarolu, Victor Ștefănescu și Ernest Doneaud, Palatul Bragadiru de Anton Shuckerl, Palatul Poștelor/Muzeul Național de Istorie a României de Alexandru Săvulescu, Palatul Bursei de Ștefan Burcuș, Palatul Societății de Asigurări „Generala” de Oscar Maugsch, Palatul Facultății de Medicină „Carol Davila” de Louis Blanc, și Palatul Ministerului Agriculturii de Louis Blanc. În ciuda acestor clădiri impozante și monumentale, nu trebuie uitate și miile de case, unele mai mari, altele mai mici.[7]

În urma Primului Război Mondial, Bucureștiul devine capitala României Mari. Finalizarea axului pe direcția nord-sud le-a dat loc pentru construirea clădirilor moderniste, uneori cubiste, clasiciste esențializate , sau Art Deco, curente care erau la modă la acel moment în spațiul european. Stilul neoromânesc , apărut în anii 1880 și 1890 ca rezultat al încercărilor unor arhitecți ca Ion Mincu și Ion N. Socolescu de a găsi un stil național, devine din ce în ce mai popular în perioada interbelică, ca rezultat al naționalismului. Există clădiri neoromânești remarcabile construite și înainte de Primul Război Mondial, ca Bufetul de la Șosea și Școala Centrală , ambele de Ion Mincu, sau Palatul Ministerului Lucrărilor Publice de Petre Antonescu.[8]

Apar și cartierele de locuințe ieftine, dar cu condiții ce țin de civilizația urbană, cum sunt zona Pieței Domenii, cartierele Vatra Luminoasă și Bucureștii Noi. În ciuda simplității lor, multe dintre aceste case sunt neoromânești. Tot în această perioadă apar și blocurile înalte, cum sunt Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei de Edmond van Saanen Algi și Louis S. Weeks, Blocul Societatea „Astra Română“ din Piața C. A. Rosetti de Paul Smărăndescu, și Clădirea Societății de Locuințe Ieftine din Piața C. A. Rosetti de Virginia Andreescu Haret, ultimele două clădiri fiind neoromânești.[9]